Natalie Cole e genul de prezenta magnetica ce te face sa simti ca aproape deranjezi cu aplauzele, cu fosnetul hainelor cand te misti usor pe scaun, chiar cu respiratia… Iar asta s-a vazut din plin aseara la Sala Palatului: peste 3.000 de oameni au tacut cand diva i-a soptit cateva indicatii inginerului de sunet, cu rochia alba maturand scena in valuri aproape ireale.
La conferinta de presa am vazut-o impunatoare, acum era si mai inalta datorita tocurilor – si rochia cuceritor de simpla, in alb si negru, se conforma traditiilor unei „jazz lady”.
Natalie Cole trece cu gratie prin hiturile tatalui ei, favoritele lui Tony Benett, „standarde” de jazz ce-ti fac pielea si sufletul sa se infioare, declansand un „snap” automat al degetelor pe „Fever” si „Walkin’ My Baby Back Home” (la care vocea legendarului Nat King Cole se revarsa din difuzoare), „Smile” (daruita lui Nat Cole in anii ’60 si preluata mai apoi de Michael Jackson)…
